Cred că e o conspiraţie

Azi am stat destul de mult prin staţie la Universitate. Nu m-am plictisit aşa de tare, chiar dacă am stat cam vreo 20 de minute. Problema este alta: de ce vin aşa de multe trolee 66. Este chiar aşa de căutată linia asta? Că dacă e aşa poate mă mut prin zonă ca să îmi vină transportul mai repede.

Uite, de exemplu, portughezii ca sa nu mai piarda timpul prin tribunale sau mai stiu eu pe unde, s-au gandit ca in ce priveste divorturile acestea se pot rezolva si online pentru ca nimeni nu isi doreste sa piarda timp pretios mai ales cand e vorba despre ceva ce nu vrei sa se intample si de care vrei sa scapi cat mai repede posibil, plus ca nimeni nu te taxeaza mai mult decat face. Nu ca la noi de nu stii de unde sa mai scoti bani sau pe unde sa mai scoti camasa, cum sa mai schimbi niste bani pe care ii aveai dositi la ciorap, cum cauti un curs schimb bnr cat mai bun.

In fine, poate o sa ajunga si in Romania asa ceva.

50 de minute

Huston…..Am fost la fotbal. Am încercat să fiu mai activ ca data trecută. Am şi reuşit, dar dacă aş spune că am fost o epavă, s-ar supăra Titanicul (nu am văzut filmul şi nici nu inteţionez). Nu am rezistat 2 ore. După primele 50 de minute eram gata.  Nu ştiu dacă asta a fost retragerea, dar o simt foarte aproape.

Nu aş vrea să mă retrag ca o epavă, dar au fost atîtea cazuri de jucători „lobagii” care au încheiat penibil :). Nici nu am nimerit poarta azi.  Poate şi din cauză că mă dureau toate şi îmi era foarte frig.

PS Tocmai acum a ieşit Inzaghi de pe teren. Cred că pierde Milan.  Arsenal cred că trece.

(a)facerea de... bine, via Spania

“Două vorbe vreau să spui”…, că cele ce vor fi scrise şi, eventual, citite, sunt subiecte de blog, fapte reale, dar „povestite”, fără rigorile impuse de jurnalism, fără informaţii din trei surse…, ci direct de la sursă, dar cel mai important, fără intenţii belicoase.

Este o poveste, restul, …dacă mai este ceva, poate fi căutat, eu doar zic, nu dau cu parul, povestesc.

Domnişoara nuştimcumsecheamă ( sic!), a venit în Spania când avea doar 14 ani…

Nu spune în ce condiţii l-a cunoscut pe „binefăcătorul „ ei de…” minuni”, căci minune a fost ce s-a întâmplat: a luat copila sub aripa lui ocrotitoare, a dus-o la şcoală, a crescut-o frumos, zicea ea, a dat-o şi la facultate…; are diplomă de absolventă în Drept, zice tot ea…

Şi, ca în povesta cu Cenuşăreasa, „naşul” fetii oropsită de soartă, îi schimbă, nu numai hainele sau ce echipamente de protectie are ci toată viaţa, şi nu doar pentru o noapte, căci „făcătorul de minuni” are bunul simţ să moară, lăsându-i ei toată averea, cu afaceri cu tot!

Care avere a fost strânsă cu mare trudă, printre altele şi de…româncuţele aduse din ţară, „ajutate să câştige un ban cinstit peste hotare”, căci în România de-abia îşi duceau zilele de azi pe mâine, fără bani, fără nimic; nici de-un caiet de matematică nu aveau prin buzunare, aşa că de şcoală nu putea fi vorba; şi la urma urmei, pentru ce atâta şcoală?!

Am cunoscut-o pe fata asta descurcăreaţă şi norocoasă foc, de parcă ar fi mâncat …cu polonicu’când era mică, scuzaţi pentru „caca”…fonie, da’nu e!

Cu nonşalanţă şi foarte sigură pe ea, mi-a povestit cum a preluat imperiul de curve şi a continuat afacerile „tătucului” din Spania…

Mi-a dat de înţeles că nu se teme de nimic, are bani, prieteni, „spate”.

De un an de zile şi-a luat şi „gardă de corp”, un românaş, muncitor de felul lui, dar naivuţ şi …cu gura mare,…că de la el am auzit prima oară de „puticlub”…, mă rog, sunt nişte case, apartamente, cumpărate, închiriate, cine mai ştie?!, unde vin şi pleacă, dar mai mult vin decât pleacă, româncele, fete tinere, fără viitor în ţară…

Iacă l-au găsit pe aici!

sărbători, sărbători,…sărbătoriţi?


Mi-e frică de ziua de mâine, mi-e frică de amintirea zilei de mâine… şi el, omul pentru care tremur, râde şi imi cere să-i fac un tort şi să sărbătorim un an de la accidentul lui vascular cerebral…

Trebuie să accept şi să trec peste ziua asta…şi mor de frică!

Îmi amintesc, l-am găsit dimineaţa pe jos în baie, într-o baltă de sânge…; căzuse din picioare şi la cei aproape doi metri ai lui, a ajuns cu ceafa în peretele din spate, l-a spart şi s-a prăbuşit…

Când a dat cu ochii de mine, când a realizat că sunt eu,  m-a privit cu spaimă şi teamă , ca şi cum îmi cerea iertare zicându-mi continuu:”mi-e rău, mi-e rău….” şi ochii lui strigau: „iartă-mă că mi s-a întămplat”…

Nu ştiu cum am chemat salvarea, cum am ajuns la Urgenţă, dar ştiu că peste tot urla doar în spaniolă că nu mai poate de dureri…;din instinct cred: ştia că e în altă ţară şi striga disperat după ajutor, avea dureri cumplite…simţea că trebuie să o spună în limba în care poate fi înţeles, ajutat…

Opt ore în sala de operaţie, după ce medicul îmi spusese clar:”Ori moare, ori trăieşte”…Am înţeles că aici nu e vorba de altceva decât „ori-ori”…şi mi-am adus aminte, fără să vreau, cum râdeam amândoi de poanta aia cu :”săracul, a avut accident , dar a avut noroc, a rămas paralizat”…

Da, noi chiar am avut noroc…, dar nu ştiu dacă pentru că am fost în Spania, pentru că el încă este destul de tânăr şi a luptat…Am avut noroc…, da!

Când l-au dus la sala de operaţii i-am şoptit:” succes şi…să te întorci”…A dat din mână în semn de rămas bun…

După opt ore de aşteptat la uşă, m-au lăsat să intru…Era tot un bandaj. L-am atins cu spaimă şi l-am rugat:”spune ceva…” , iar el mi-a încropit un soi de zâmbet şi mi-a spus cu o voce de departe :”te iubesc”…am ştiut că s-a întors!

Da! E sărbătoare …pentru noi în fiecare zi!