sărbători, sărbători,…sărbătoriţi?


Mi-e frică de ziua de mâine, mi-e frică de amintirea zilei de mâine… şi el, omul pentru care tremur, râde şi imi cere să-i fac un tort şi să sărbătorim un an de la accidentul lui vascular cerebral…

Trebuie să accept şi să trec peste ziua asta…şi mor de frică!

Îmi amintesc, l-am găsit dimineaţa pe jos în baie, într-o baltă de sânge…; căzuse din picioare şi la cei aproape doi metri ai lui, a ajuns cu ceafa în peretele din spate, l-a spart şi s-a prăbuşit…

Când a dat cu ochii de mine, când a realizat că sunt eu,  m-a privit cu spaimă şi teamă , ca şi cum îmi cerea iertare zicându-mi continuu:”mi-e rău, mi-e rău….” şi ochii lui strigau: „iartă-mă că mi s-a întămplat”…

Nu ştiu cum am chemat salvarea, cum am ajuns la Urgenţă, dar ştiu că peste tot urla doar în spaniolă că nu mai poate de dureri…;din instinct cred: ştia că e în altă ţară şi striga disperat după ajutor, avea dureri cumplite…simţea că trebuie să o spună în limba în care poate fi înţeles, ajutat…

Opt ore în sala de operaţie, după ce medicul îmi spusese clar:”Ori moare, ori trăieşte”…Am înţeles că aici nu e vorba de altceva decât „ori-ori”…şi mi-am adus aminte, fără să vreau, cum râdeam amândoi de poanta aia cu :”săracul, a avut accident , dar a avut noroc, a rămas paralizat”…

Da, noi chiar am avut noroc…, dar nu ştiu dacă pentru că am fost în Spania, pentru că el încă este destul de tânăr şi a luptat…Am avut noroc…, da!

Când l-au dus la sala de operaţii i-am şoptit:” succes şi…să te întorci”…A dat din mână în semn de rămas bun…

După opt ore de aşteptat la uşă, m-au lăsat să intru…Era tot un bandaj. L-am atins cu spaimă şi l-am rugat:”spune ceva…” , iar el mi-a încropit un soi de zâmbet şi mi-a spus cu o voce de departe :”te iubesc”…am ştiut că s-a întors!

Da! E sărbătoare …pentru noi în fiecare zi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu